Jurnal Marocan 3: Unde este indicat să mâncaţi

În Marrakech aveţi cel puţin două variante: fie luaţi masa la zecile de standuri şi de restaurante din Piaţa Djema El Fnaa, fie vînaţi locurile complet tradiţionale. Există chiar şi în centrul pieţei, seara, standuri unde este servită mîncare tradiţională marocană (în principal tajine şi supa harira), însă porţiile sunt micuţe iar mîncarea e făcută pe bandă rulantă pentru hoardele de turişti care se află seară de seară în centru.
Invariabil, mai multe seri ne-am învîrtit prin piaţa centrală, fiindcă aici se întâmplă totul. Standurile de mîncare sînt multe, iar comercianţii trag de tine să te aşezi la ei, cei mai mulţi cu cuvintele magice Hagi sau Mutu, după ce află că eşti din România. Vă puteţi aşeza peste tot, veţi mînca destul de bine marocan şi nu veţi plăti mult, însă cam atît. Pentru un tajine serios trebuie să luaţi masa doar în restaurantele din jurul pieţei.
Însă cel mai indicat lucru, şi aici voiam să ajung, e să vă aşezaţi exact la standurile unde nu vedeţi turişti, ci doar marocani. De-altfel, aici, nici un comerciant nu va trage de voi, vă aşezaţi singuri. Noi ne-am aşezat fix unde am văzut pe o masa câteva capete de miel:). Am cerut un "small head", care a costat 50 de dirhami (€4.5), din care, în faţa noastră, un nene a ciopîrţit ce a putut, a scos creierul, etc, şi a aşezat totul pe cîteva farfuriuţe în faţa noastră. Separat, am luat şi o porţie mică de tajine de miel, făcut tot din mieii ale căror capete tronau acum pe mese.
Apoi, cînd vă plimbaţi prin soukuri, uneori veţi da peste mici spaţii în care cîte un nene mustăcios şi cu maieul plin de grăsimi pe el mînuieşte la nişte frigărui. Acolo trebuie să vă băgaţi şi să comandaţi cîteva frigărui: sînt deobicei din carne tocată de miel, cu condimente specifice.
Fie le puteţi servi acolo, pe nişte farfuriuţe, cu mâna, fie cereţi să vi le bage în nişte pâinici, şi să le mâncaţi la drum, ceea ce am şi făcut. Preţul a fost de-a dreptul ruşinos pentru 4 frigărui, vreo 3 euro maximum.
La final, un scurt filmuleţ de la masa cu capul de miel:

Jurnal Marocan 2: Tajine - felul tradiţional marocan

Dacă în primul episod am ocolit mîncarea, introducîndu-vă în lumea băuturilor tradiţionale din Maroc, călătoria culinară din Marrakech ajunge astăzi la episodul Tajine, dedicat celui mai important fel de mîncare al acestei ţări.
Tajine se numeşte şi vasul în care se prepară şi se serveşte acest fel de mîncare. Tajine se face, în principal, din carne de pui sau de miel, însă se mai foloseşte şi vita. Se face la foc mic de tot, la cuptor.
Vasurile de tajine se găsesc de vînzare în soukuri (piaţa aglomerată tradiţională arabă), în diferite dimensiuni. Ne-am adus şi noi un tajinel de 2 persoane acasă în Irlanda, cel de 4 persoane era mare pentru bagaj.
Dar să vă zic de felurile de tajine pe care le-am consumat în Marrakech. De departe favoritul meu a fost cel de miel (practic, carne tocată de miel făcuta chifteluţe mici, cu condimentele specifice marocane), legume (roşii felii, ceapă, morcovi), şi ouă pe deasupra - foto sus. Hipercalorică, grea, însă a naibii de gustoasă!
Soţia mea a încercat mai mult tajinurile de pui, unele făcute cu măsline, altele, foarte interesant, cu multă ceapă călită, prune şi susan. Preţurile (bune) la tajine variază între 30 şi 70 de dirhami (€2.8 - €6.5), însă sînt localuri unde pot ajunge chiar şi la 150 de dirhami.
În micile restaurante ad-hoc, care împînzesc piaţa centrală Djema el Fnaa din Marrakech, bucătarii menţin tajinurile calde pe un pat de cărbune încins. Bine, şi porţiile sînt mai mici în aceste mici localuri, dar şi preţurile sînt pe măsura (20-25 dirhami).


În final, încă două poze: un alt tajine, tot de pui cu legume, dar mai complex, în care culoarea galbenă a cărnii şi a legumelor este dată de condimentul curcumma (un praf galben vîndut turiştilor sub formă de şofran, dar pentru marocani şofranul este mica iarbă roşie, foarte aromată) şi apoi tajinul meu de miel, în secţiune, ca sa vedeti cum este alcatuit:).
În episodul 3, vă voi arăta unde trebuie să mîncaţi dacă vreţi să nu luaţi ţepe sau dacă vreţi să vă apropiaţi cît mai mult de modul în care mănîncă marocanii, şi nu turiştii în Maroc.

Jurnal Marocan 1: Cura de ceai de mentă şi de suc de portocale

Lipsa de subiecte din ultima perioadă s-a datorat unei excursii de o săptămînă în Maroc. Aventura culinară din Maroc a cuprins două vizite: Marrakech (baza) şi Essaouira (o zi, pe coasta de vest a Marocului, la Oceanul Atlantic). În perioada următoare voi scrie un serial culinar, cu momentele care ne-au marcat în această săptămînă şi cu toate experienţele culinare din Maroc. Primul episod e mai light şi se referă la cele două bauturi omniprezente din viaţa marocanilor: ceaiul de mentă şi sucul proaspăt de portocale.

Ca şi în alte ţări arabe, şi în Maroc consumul de alcool este interzis în locurile publice. Mai bea lumea acasă, sînt raioane de băuturi alcoolice în unele magazine, se serveşte alcool în barurile hotelurilor. Însa de bază în Maroc sînt ceaiul de mentă şi sucul de portocale.

Tufele de mentă şi portocalii împînzesc la propriu teritoriul Marocului. Există mai multe avantaje: ceaiul de mentă îţi este preparat la infuzie, în faţa ta (se toarnă apă fierbinte peste 2-3 ramuri de mentă), puse în cele mai multe cazuri în ceainic, sau în pahare. Deobicei, zahărul (mult) este pus chiar de către vînzători, în puţine cazuri îţi este servit fără, alături de pliculeţe de zahăr. Unii chelneri îţi toarnă tradiţional ceaiul, de la mare distanţă (cam un metru), special pentru a se forma o uşoară spumă. Şi sucul de portocale este stors în faţa ta, însă există cazuri în care vînzătorii ambulanţi îşi fac un stoc de suc şi te servesc din acela.
Există un dezavantaj la sucul de portocale: unii vînzători îl indoiesc cu apă, dar îţi dai seama imediat de acest lucru. Trebuie să fi mai ferm cînd ceri şi să-i spui că-l vrei "presse" şi bun, aruncîndu-i şi o privire mai dură:).

Ceaiul de mentă se consumă la final de masă sau este consumat constant, pe toată perioada zilei, de către vînzătorii din soukuri (pieţele ultra-aglomerate şi extrem de abundente, de care voi vorbi în zilele următoare).
Sucul de portocale însoţeşte mâncarea sau se consumă atunci cînd este mai cald afară.

În Maroc, preţurile au variat între 10 Dirhami (un euro) pentru paharul mare de suc proaspăt de portocale şi 12-15 Dirhami (€1.2 - €1.5) pentru un ceainic de mentă proaspătă, din care îţi puneai cam 3 păhăruţe.

Practic, în săptămîna petrecută în Maroc, am băut cred vreo 25-30 de sucuri de portocale şi vreo 15 ceaiuri de mentă. O adevărată cură:).

Cronică: Zen Sushi Restaurant, București

Prietena noastră Andra a trimis o cronică de restaurant a unui local nou japonez, deschis în București. Cronica de jos îi aparține.
Pe mine vă rog să mă scuzați o săptămînă, dar revin (dacă nu cad cu avionul :)) cu materiale culinare, sper eu, superinteresante.

"Am fost recent cu o prietenă la un restaurant cu specific japonez deschis de curând în zona Budapesta din Bucureşti. E un restaurant mic şi cochet, simplist, în stil japonez, într-o casă veche de pe Şerban Vodă, la numărul 86. Ea mai fusese acolo şi cum eu nu aveam prea mult habar despre cum se numesc felurile de mâncare nipone, am lăsat-o pe ea să comande.

Am început cu sushi şi sashimi. Sushi sunt combinaţiile de peşte crud cu legume şi orez. Trebuie să recunosc că a fost cel mai bun sushi pe care l-am mâncat pentru că orezul era un pic dulceag, ceea ce îi dădea savoare preparatului care altfel nu prea are gust. Evident, în mod normal gustul este dat de sosul de soia şi de pasta de wasabi în care e înmuiat, pe ăsta l-am putut consuma şi ca atare. Sashimi este peste crud, asezonat de asemenea cu sos de soia şi wassabi. Sincer, nu prea sunt fanul cărnurilor crude, dar prietena mea este, aşa că am gustat şi eu de la ea. Am încercat ton, somon şi caracatiţă. Caracatiţa, preferata mea dintre toate fructele de mare, este, am observat, la fel de bună şi crudă, chiar dacă trebuie să mesteci ceva mai mult la ea.

Preţurile pentru sushi variază de la 5 la 10 lei pe bucată, dar sunt şi variante mai ieftine de role care se servesc la porţie de şase, iar pentru sashimi de la 15 la 30 de lei pe porţie, adică trei bucăţi de peşte. La felul principal am comandat Salmon Teryiaki cu garnitură de orez cu legume. Teryiaki-ul este somon gătit (în sfârşit ceva gătit!) în sos dulce. Eu sunt fană somon, deci a venit la fix felul principal. Porţia de Teryiaki costă 29 de lei, iar cea de orez cu legume, 9 lei. Pentru noi, care mâncăm puţin, a fost mai mult decât puteam duce, aşa că din păcate am lăsat şi în farfurie. Tot sushi-ul este foarte săţios, aşa că nu am mai avut loc şi de desert, dar nici gama nu este prea variată, bazându-se pe fructe. Am băut sake şi apă, dar au şi o selecţie de vinuri din Australia, Italia şi România şi am observat că au şi bere japoneză. Dar cum eu nu prea beau bere, m-am mulţumit să încerc băutura tradiţională japoneză, pe care am dat 14 lei şi am băut amândouă pentru că era o carafă de 100 ml de tărie".

Cea mai mică răzătoare din lume (?)

Cea mai mică răzătoare din lume (sper să fie așa) se află de sîmbătă la noi acasă. Am făcut o poză comparativă pentru a vă da seama de dimensiuni. Am luat-o pentru cățeii de usturoi, fiindcă mă săturasem să murdăresc ditamai răzătoarea pentru 3 căței mici de usturoi și apoi să fiu nevoit să o spăl.
Am cumpărat-o dintr-un magazin specializat pe produse de casă&bucătărie din centrul Dublinului, Stock, și a costat €1,5.

Se întîmplă și la ei: celebrul The Fat Duck a fost închis!

El Bulli (Spania) și The Fat Duck (Marea Britanie) sînt considerate cele mai bune restaurante din lume, nu numai în termeni de critică, fiecare avînd, evident, maximul de 3 stele Michelin.
Iată însă că Heston Blumenthal, celebrul chef englez pasionat de gastronomie moleculară, patronul The Fat Duck, a intrat în necazuri: restaurantul său (situat în Bray/Berkshire) e închis de vreo 10 zile, din cauza unei toxiinfecții alimentare de care s-au plîns în prezent peste 400 de clienți!
Deocamdată se fac teste de către Agenția Britanică de Protecție a Sănătății, după ce Blumenthal a exclus ipoteza unui sabotaj. Blumenthal crede că "toxiinfecția pare a proveni din surse exterioare restaurantului".

Broccoli în salată

Știu că majoritatea oamenilor care pregătesc salata pentru masă pun în aceasta frunze de salată, roșii, castraveți, eventual ceapă verde, oțet, ulei, sare, eventual ceva cubulețe de brînză feta, și cam atît. Corect? Cam așa făceam si eu pînă acum cîteva luni cînd m-am decis să introduc în salate și broccoli.
Broccoli este una dintre cele mai sănătoase legume și este indicat să o consumați cît mai mult în starea ei naturală. Simpla mestecare a unui mugure de broccoli eliberează enzime foarte utile în prevenirea cancerului.
Prin urmare, fiindcă gustul de broccoli natural ar putea fi neplăcut (m-am obișnuit și eu ceva mai greu cu el, acum sînt insă ok) m-am decis să-l introduc în salate. Rup mereu vreo 3-4 muguri separați, iar apoi pe aceștia cam în încă două alte părți. Amestec apoi cu restul ingredientelor și aia e salata. E indicat să faceți acest lucru - adică introducerea broccoli-ului în salate, din motive de alimentație sănătoasă, iar un mugure de broccoli plin de zeama care se lasă de la roșii sau de la castraveți e de-a dreptul suculent și gustos.
Poftă buna!

Piept de curcan făcut în casă

Am zis mai demult că încetul cu încetul aș vrea să renunț la mezelurile cumpărate, în detrimentul unora făcute în casă. Empiric, însă sper mai sănătoase.
Am ales un piept mare de curcan, de vreo 900 de grame (€6,99 în magazin), pe care l-am fiert cam 30 de minute într-un vas mare de ciorbă, în apă, 200 de ml de vin alb de masă, 50 ml de sos de soia, 3 căței de usturoi tăiați pe jumătate și crestați lateral, ierburi de Provence, sare.
La final, după ce am aruncat zeama în care am fiert pieptul, l-am lăsat să se mai scurgă înca vreo 10 minute, după care l-am tapetat cu încă un rînd de ierburi, l-am lăsat să se racească, l-am acoperit cu ceva și l-am băgat la frigider, pentru a fi servit dimineața, la micul dejun.
Nu înainte însă de a tăia cîteva feliuțe, să le gust. Excelent!

Cînd nu mai speram........

......că voi găsi în Dublin un loc de unde să pot cumpăra o pizza de calitate (nu mă refer la restaurante), cînd am încercat în diferite locuri dar nicicînd la un take-away prăfuit situat la 3 minute de casă, ei bine, atunci l-am găsit. Locul de care vă zic e un takeaway de lîngă noi în care nu intraserăm pînă aseară, cînd am revenit acasă după 2 beri într-un pub local. Ce Domino's, ce Four Star Pizza, care la €16-18-20 nici măcar nu oferă calitate........la €8,50 am luat aseară cea mai bună pizza de cînd sîntem în Dublin. Plus că a fost făcută în fața noastră, de un tip care arunca blatul aproape de tavan. Blat subțire, copt la fix. Am ales Pepperoni, cea mai sigură metodă de a testa un local nou de pizza. €8,50 și calitate dublă decît clasicele takeaway? Mersi, Dublin, locul în care mereu descoperi ceva nou.

Acum, legat de povestea de acum cîteva zile, cu Pizza Base Mix, din motive de gătit duminică dimineață papa de casă, s-a amînat pentru o vreme treaba. Dar vă țin la curent.