Jurnal de Grecia 3: O masă perfectă în Keramoti

Închei astăzi călătoria culinară din Grecia, de la începutul lunii septembrie (AICI e partea 1, AICI e partea 2), cu imagini de la una dintre cele mai bune mese din viața mea.
E genul de masă care-mi va rămîne ca reper, sper, toată viața de acum încolo, nu numai cînd va fi să mă gîndesc la mîncarea grecească, dar și la ideea de atmosfera generală de la o masă.
Sincer, nu mai știu cum se cheamă acest local în care am luat masa în ultima seară a minivacanței grecești - dacă veți ajunge însă în Keramoti vreodată am să vă ofer toate amănuntele ca să recunoașteți acest local și să luați masa aici.
Sincer, parcă ochisem încă din prima seară localul - am văzut că era unicul plin ochi din cele 15-20 taverne din sat. Ne-am uitat pe meniul afișat în față (cu poze cu tot), dar am înghițit în sec și am plecat mai departe fiindcă nu aveam loc. Însă în ultima seară am zis "gata, aici mîncăm azi". Și ne-am dus înăuntru, am dat de un nene care părea a fi și patron și chelner (genul de om micuț, la vreo 50 de ani, băgat în priză, cu ochii-n 9 locuri), i-am zis că vrem o masă de trei, și-a rotit ochii prin local și ne-a spus să revenim în 10-12 minute, cînd se va elibera una. Am ieșit din local și ne-am așezat pe borduri, la vreo 20 de metri, așteptînd în răcoarea serii trecerea minutelor. Minute care s-au scurs pînă la urmă și am fost invitați, dîndu-ni-se și o masă foarte bună, într-un colț al localului, la geamul care rînjea și spre trotuar, de unde vedeam tot localul.
După vreo 3-4 minute de așteptare, a venit un tip la vreo 35 de ani să ne pună imensul șervețel de hîrtie pe masă și să ne aducă din partea casei trei pahare cu ouzo, băutura nelipsită la masa de seară în localurile adevărate.
După vreo alte 15 minute am dat și comanda, de data asta bărbatului cu care vorbiserăm prima oară. Păcat că nu i-am făcut poză, deși ne-am gîndit la un moment dat: parcă era un administrator de bloc, băgat în priză, cu un maiou gri pe el și foarte prietenos. Ne-a oferit și îndrumări în meniu. Am așteptat apoi ceva să vină mîncarea, dar am zis că e de bine, se face atunci, cel puțin preparatele calde. Între timp, seduși de ouzo și de atmosfera din local, ne-am pus la povestit, la făcut poze, și tot așa.
Și a început festinul: salata grecească a fost divină, adică brânza feta de vis, amestecul perfect între ceapa roșie, uleiul de măsline, zeama legumelor și ierburile de deasupra. Pentru prima oară în viața mea am mîncat cu plăcere ceapă roșie crudă. Tzatziki a fost și el mult diferit față de cele din primele două seri, al naibii de gustos și de consistent. O altă gustare a fost brînza feta făcută la cuptor în staniol, cu roșii.
Felurile principale: midii în sos de vin și de usturoi, souvlaki de porc cu cartofi prăjiți (am gustat și eu, frigăruile suculente) și felul meu - ceva ce am mîncat pentru prima oară, în această combinație - calamar mare umplut cu un amestec de brînză feta și roșii, făcut apoi la grătar.
Trebuie să rămîn un pic la acest fel, mi-l recomandase înainte un amic care fusese pe Insula Thasos, adică la 4-5 km de Keramoti. Prima oară l-am căutat în meniu dar nu l-am găsit. Nu m-am declarat învins și am căutat mai bine, mai ales că erau și poze - pînă l-am descoperit. Trebuie să știți că porția a fost mare, cred că întreg calamarul umplut a avut sigur 6-700 de grame. Nu vă spun ce gustoase erau brînza feta și roșiile din burta calamarului... Nu vă spun ce bine era făcut apoi calamarul la grătar....
Și uite așa am savurat vreo oră și ceva masa. La final, tot din partea casei, ca la început, cîte un pahar de Metaxa. Iar după ce am cerut nota de plată, ni s-a adus o farfurie cu felii de pepene galben și roșu reci, tot din partea casei.
A fost o masă excelentă, prin serviciul prestat de angajați - se simțea din plin că era o mare afacere de familie, prin gustul și calitatea produselor, prin atmosfera din taverna plină de turiști străini dar și de localnici.
Nota de plată finală completă a fost de 36 de euro pentru 3 persoane, mai mult decît rezonabil.
Am ieșit plini dar nu sătui cît să nu mai putem merge, am ieșit fericiți pentru seara excelentă, am plecat triști că de-abia în ultima seară am descoperit cu adevărat acest local. Dacă mai ajungem vreodată prin Keramoti, știm unde să mîncăm. Seară de seară.
Cam asta a fost, dragi prieteni, aventura noastră culinară de 3 zile din Grecia. Sper că v-a făcut plăcere.

Jurnal de Grecia 2: Tavernele din Keramoti

Partea a doua a călătoriei culinare în Keramoti de la începutul lunii septembrie (AICI e partea 1) se referă la mesele pe care le-am luat în tavernele din această mică localitate de la Marea Egee. Trei seri le-am petrecut în compania tavernelor, iar astăzi vor vorbi despre primele două. Următorul episod se va referi la ultima seară, care avea să fie și cea mai bună, una dintre cele mai bune mese de care am avut parte în ultimii ani.
Pînă atunci însă, hai să vedem cum au decurs primele două seri la masă. Normal, încă de la plecarea spre Grecia, am avut în cap cîteva obiective culinare: tzatziki, gyros (tratat AICI), pește, fructe de mare sau salatele. Prima seară ne-am petrecut-o la o tavernă chiar din piațeta centrală a micuțului port, la 3 metri de apă. Ce mi-a plăcut mereu la mesele din Grecia este imensul servețel de hîrtie sub formă de față de masă care-ți este adus, nou, cînd urmează să iei masa și care se strînge la final, ușurînd munca de curățare din partea chelnerilor.
Buuuun. Prima seara a însemnat următoarele: tzatziki (destul de slăbuț în comparație cu zilele următoare), sardine proaspete la grătar (excelente), feta prăjită, felii de vinete prăjite (delicioase), skordelios (iaurt amestecat cu cartofi și cu usturoi) și cam atît, alături de berea Mythos. Într-adevăr, prima seară a fost ceva mai light.
În a doua seară, într-o tavernă din aceeași piațetă, dar nu chiar atît de lipită de apă, am consumat așa: salată grecească (bună, dar incomparabila cu cea din ultima seară), creveți prăjiți (deși cînd i-am comandat scria clar grilled), calamari la grătar (buni), piept de pui la grătar (foarte fad, unul dintre cele mai proaste preparate de acest fel din viața mea, l-am lăsat jumătate în farfurie, uscat).
Cam astea au fost primele două seri - un plus major pentru sardinele la grătar, o notă medie ptr. tzatziki, vinete și creveți, și un mare minus pentru puiul la grătar. Avantajul mare s-a numit prețul plătit - cu adevărat mic, fiecare fel de mîncare fiind 2-3-4 euro.
Noroc cu ultima seară, care avea să fie cu adevărat spectaculoasă, din multe puncte de vedere. Dar despre acest episod, în cîteva zile.

La Multi Ani, Guinness! 250 azi!

Pe 24 septembrie 1759 Sir Arthur Guinness a semnat un contract pe 9000 de ani (!!!) pentru închirierea pămîntului pe care se află astăzi The St.James Guinness Brewery - în centrul Dublinului.
Între timp Guinness a devenit simbolul Irlandei și o adevărată industrie. 10 milioane de pahare de se consumă zilnic în lume. Prin anii '80 Guvernul Irlandei a preluat simbolul Guinness, harpa, pe documentele oficiale ale țării.
Desi nu sînt mare fan, în ultimul timp am băut mai des și poate voi deveni un consumator mai constant. Oricum, astăzi, la ora 17.59, ora la care se dă startul sărbătorii mondiale, voi desface și eu o cutie rece de Guinness la birou. La Mulți Ani, Guinness!

Mă bucur că măcar au apucat prieteni de-ai mei să bea astăzi un pint într-un pub, în cinstea lui Arthur. E vorba de Gabi Dinescu, care a fost azi într-un Irish pub din Groningen și de la care e poza de mai jos. Constat cu bucurie că a nimerit într-un Irish pub adevărat - se vede asta după semnul trifoiului făcut în spumă, la finalul turnării.
"Am ajuns în pub la ora 18.05 - ora Irlandei, iar tipul de la bar schimbase butoiul exact la ora 17.59 iar eu am fost primul client la butoiul nou. Barmanul era irlandez și mi-a zis: <Tata m-a învățat un lucru, Guinnessul se bea în prima oră după ce a fost destupat butoiul, după aia nu mai e bun, își schimbă gustul, se amărește>".
Apropo - știați că durează exact 119,5 secunde pînă cînd un pint de Guinness devine complet negru, din maroniu, adică pînă cînd este gata de a fi băut, din momentul în care a fost turnat în pahar?

To Arthur!

Opinie + fotoreportaj: Viața la țară

(Material publicat și pe dietetik.ro)
Ceea ce veți citi pe jos e o simplă opinie, născută în urma unei vizite la țară, în România.
Ne-am mutat cu toții la oraș, asta în cazul în care nu ne-am născut deja la oraș. Am lăsat în spate teritorii întregi, familii, bunici și mult pămînt fertil nemuncit. Satele și comunele României sunt printre cele mai sărace așezări umane din Europa.
Cu toate astea, la țară regăsim mereu liniștea, atît fizică dar și psihică, regăsim un aer plăcut și mai puțin poluat, regăsim amintiri, regăsim un mod de viață pe care l-am crezut demodat dar care ne poate ajuta foarte mult. Regăsim o naturalețe pe care am pierdut-o in ultimii 20 de ani, regasim inclusiv un stil culinar pe care chiar singuri l-am alungat in viata dintre blocuri.Mi-am vizitat recent bunicii dintr-o comuna oarecare situata in sudul tarii, la doi pasi de vecinii bulgari. Stiu, sunt multi dintre voi care aveti rude sau familie la tara si mai dati o fuga, din cand in cand. Si e bine ca faceti sau ca facem acest lucru. Insa as vrea sa vorbesc astazi despre mai mult decat atat. As vrea sa vorbesc despre alungarea unor obiceiuri proaste pe care le avem – si pe care trebuie sa ni le asumam. Si anume – mereu suntem pe fuga atunci cand ajungem la tara, mereu stam mult mai putin decat ar trebui, mereu ne gandim ca “nu sunt conditii” sau ca “nu avem ce face la tara”.
Nu stiu cate dintre aceste caracteristici vi le asumati, eu imi asum destul de multe dintre ele. Si atunci as vrea sa vorbesc despre ultima mea calatorie la tara, care a durat, cum altfel, cam 5 ore. Singura scuza a mea – faptul ca eram in concediu de doua saptamini in tara si ca aveam de bifat o gramada de alte vizite si de intalniri. Toate in familie si intre prieteni. Insa cele 5 ore petrecute cu buncii, prin curtea in care am copilarit atatea vacante in anii 80, printre fructele si legumele atat de cunoscute si de familiare - toate aceste lucruri m-au facut sa meditez ceva mai mult la tot ce inseamna ceea ce numim generic “viata la tara”.Ne-am invatat cu cumparaturile la indemana de la magazine, ne-am obisnuit cu timpul petrecut in aglomerarile urbane, ne-am invatat cu un stil de viata care are putine legaturi cu cel al bunicilor nostri. Nu pledez acum pentru intoarcerea in timp ci pentru pastrarea acelor momente si situatii care ne pot face viata mai linistita si mai implinita. Dar sa va spun ce m-a impresionat pe mine in cele 5 ore petrecute la tara, la mai bine de un an si jumatate de la ultima vizita acolo.
M-a impresionat abundenta de legume chiar daca, din pacate, clima nu a fost prea ajutatoare, ma refer la perioadele lungi de seceta care a lasat urme serioase in pamant, culoarea si textura tradeaza mai degraba un pamant din zonele calduroase ale lumii. M-a impresionat abundenta de flori, in cele mai nastrusnice colturi ale gradinii. M-a impresionat un cuptor de pamant functional construit undeva la jumatatea curtii, la umba unor pruni si a unui gutui mai in varsta decat mine. M-a impresionat libertatea puilor de gaina de a se plimba liberi si fericiti prin curte, m-au impresionat nucile gata cazute ce asteptau a fi decojite. M-a impresionat vita de vie care mi se parea uriasa atunci cand eram copil, dar micuta acum, buna sa o bati din 4 pasi. M-a impresionat mancarea simpla dar gustoasa, aceeasi pe care o stiam de mic copil: pui de curte fiert un pic si apoi intins la cuptor, alaturi de usturoi, placinta aburinda cu branza, vin alb de casa (asta nu-l consumam cand eram mic, nu sariti).
Si m-am intrebat: de ce suntem mereu pe fuga la tara, de ce preferam, de cele mai multe ori, cand avem weekendul liber, sa stam printre betoanele orasului in loc sa ne suim in masina si sa ne petrecem doua zile la tara, in familie si in natura? De ce suntem atat de comozi si ne facem toate cumparaturile de la cel mai apropiat magazin cand, cel putin cateva luni pe an, ne-am putea face rost de legume si de fructe chiar din mijlocul naturii. De ce refuzam sa mergem 20-30-50-80-100 de kilometri sa stam o zi sau doua in liniste in natura, alaturi de familie si preferam sa tolanim la televizor sau la o bere sau la un suc in nu-stiu-ce-parc dintre blocuri, repetand aceste obiceiuri la nesfarsit, an dupa an? Am rămas cu întrebările, caut încă răspunsurile serioase și mă gîndesc cu plăcere că merită să redescoperim, încetul cu încetul, simpla viață la țară.
Chiar și în weekend.

Jurnal de Grecia 1: Lupta cu gyrosul

Trei din cele 14 zile ale vacanței au fost petrecute într-o bijuterie de localitate, încă nedescoperită sau nebăgată în seamă de turiștii care se duc către mult mai cunoscuta Insula Thasos. E vorba de Keramoti - un fotoreportaj superb de aici, în cîteva zile, pe cristiroman.ro.
Așadar am stat 3 nopți în Keramoti, și tot atîtea seri petrecute în taverne, tot atîtea prînzuri petrecute în compania gyrosului - varianta grecească a shaormei - pentru cei care mai fac încă o confuzie între souvlaki (frigărui de carne puse în pită sau pe farfurii) și gyros.
Episodul culinar de astăzi din Grecia îi este dedicat prietenului nostru drag, domnul (Nea) Gyros - cu care făcusem cunoștință acum 5 ani, la Olimpiada de la Atena. Ne-a întîmpinat și de această dată la fel: gustos, suculent, fantastic de gustos. Ca să fiu mai sincer, am încercat gyrosul în două locuri din Keramoti și o dată în Kavala, pe drumul de întoarcere spre România.
Așa cum știți - dacă nu, aflați acum, secretul unui gyros gustos stă mai mult în pită decît în modul în care e făcută carnea sau în felul in care sînt amestecate ingredientele. Dacă pita nu e ca la carte, atunci nu e gyros - de aceea cei care încearcă să facă gyros în alte țări reușesc de puține ori să ajungă la acel rezultat. Pita e mai mult înspre pufoasă decît înspre tare, e ușor grosuță și e mereu atinsa/lipită de carnea suculentă înainte de a fi umplută cu bunătăți, pentru a se imbiba de grăsimea cărnii.
De pui, vită sau porc, gyrosul grecesc e, evident, o bombă calorică, însă în concediu știți că dăm uneori la o parte aceste aspecte, în favoarea gustului și a senzației de bine culinar. O bere rece Mythos ni s-a asortat mereu cu gyros-ul.
Poza principală de sus este din al doilea loc din Keramoti în care am luat gyros - și locul în care a fost absolut senzațional, fiindcă am cerut din start ca gyros-ul să fie umplut și cu sos de tzatziki - iar poza de jos e de la prima încercare - mai puțin reușită decît a doua, însă oricum bun. Poza din Kavala nu am, ne era prea foame să mai facem poze, însă l-aș putea situa pe locul 2 în ineditul Top 3 gyros Grecia.
Partea și mai bună? Prețul - dacă în București pe o shaorma de la Dristor am dat 17 lei (deci €4,25, adică ?????????), gyrosul din Keramoti a fost între €2 și €2,20. Mai e ceva de zis?
Orice s-ar zice, gyrosul rămîne o specialitate care merită încercată fără discuție atunci cînd ajungeți în Grecia. Nu e o capcană turistică, e pur și simplu un fel delicios. Pentru concedii.

FOTO-REȚETĂ: Adevărata plăcintă tulceană/dobrogeană

(Articol publicat și pe dietetik.ro)
De fiecare data cînd revenim în România, se întâmplă să ajungem și la Tulcea, măcar două-trei zile. Și, invariabil, de fiecare dată suntem serviți cu plăcintă tradițională tulceană. Caldă și a naibii de gustoasă încît cu greu mă abțin să n-o mănînc pe toată.
Și vorbesc aici de o tavă cu diametrul de 40 de centimetri. Vă dați seama ce luptă se dă între diferitele semnale care pornesc din creier: “Hai, bagă tot în tine!”, sau “Gata, oprește-te, cele 17 bucăți de pînă acum au fost de ajuns”. Glumesc eu, dar adevărul e mereu același: mănînc mai mult decat ar trebui. Însă recunosc că nu mă pot abține, atît de delicioasă este, în special cînd e caldă.
Prin urmare, astăzi am să vă împărtășesc și voua rețeta incredibilei plăcinte tulcene/dobrogene, însă sfatul meu sincer este să vă opriți din mîncat atunci cînd stomacul vă dă semnalul de stop. Ascultați stomacul în detrimentul creierului cînd e vorba de mîncare!
Rețeta este pentru 6-8 persoane, așadar merită să preparați plăcinta cînd aveți oaspeți, oricum îi veți impresiona.
Pentru aluat aveți nevoie de:
* O cană de apă;
* Două sau trei linguri de ulei vegetal;
* Un praf de sare;
* A șasea parte dintr-un cubuleț de drojdie;
* 450/500 de grame de făină de Băneasa;
Din aceste ingrediente veți obține o coca nici moale, dar nici tare, din care faceți apoi 6-7 mici bucăți de coca, adică 6-7 aluaturi. Întindeți apoi separat fiecare mic aluat cu făcălețul de întins coca, mai presărînd puțină făină cînd întindeți aluatul.
Acum, pentru amestec aveți nevoie de:
* 500 de grame de branzica proaspata de vaci;
* 6 ouă;
* Un praf de sare;
Ungeți tava cu putin ulei. Acum, luați cîte un pumn de amestec de brînză de vaci cu ouă și sare și puneți-l în mijlocul unei foi de aluat întins și întindeți-l puțin cu lingurița sau cu furculița. Împăturiți apoi aluatul în patru, ca și cum ați face un plic de hîrtie dintr-o coală. Apoi, strîngeți cu mîinile pe lung acest aluat, încrețiți-l, mai exact. Luați apoi acest aluat care acum are formă lunguiață și puneți-l în tavă. După ce ați procedat așa cu toate aluaturile și ați terminat de așezat în tavă, mai stropiți totul cu cîteva picături de ulei. Băgați apoi tava 30 de minute la cuptor, la foc mediu/măricel.

Și acum vine partea de final, micul secret care o face atît de gustoasă: bateți un ou cu o cană de iaurt sau de smîntînă (depinde de preferințe sau de stilul culinar, eu vă recomand să fie iaurt, nu e atît de gras) și puțină sare. Puneți tot acest amestec peste aluatul care a stat deja 30 de minute la cuptor și mai introduceți tava încă 10 minute la cuptor, la același foc mediu. De fapt, depinde de voi cît o mai țineți, depinde de cum vă place să fie făcut caimacul, mai moale sau mai înspre uscat. Asta e tot.
Atenție mare, plăcinta este foarte gustoasă si vă poate fura. Nu exagerați. Poftă bună!

Jurnal de vacanță 1: Masa de pește din Tulcea

La Tulcea am stat 3 zile, din cele 14 ale vacanței petrecute în România/Grecia. Și cum de fiecare dată vizitele noastre aici, la părinții soției mele, sînt un prilej de festin gastronomic, și de această dată am fost bombardați cu felurite preparate, care mai de care, însă foarte multe pe bază de pește.
Au fost așa de această dată: chifteluțe de pește (făcute dintr-un amestec de mai multe tipuri de pește), scrumbii, somn și carași la grătar/prăjiți, ciorbă de pește - servită însă în stil tulcean, adică cu totul impropriu pentru cei care nu sînt obișnuiți cu acest mod de servire - peștele se scoate din ciorbă și se servește înaintea supei în sine.
În fine, orice masă a fost binecuvîntată de alte tipuri de carne (miel/porc la grătar), dar și de prezența plăcintei cu brînză - dar despre prepararea acestei specialități tulcene/dobrogene, voi dedica zilele următoare un episod separat, cu întreg procesul de fabricare :) .
Iată însă setul de poze, cu mențiunea că le veți vedea în ordine inversă descrierii de pînă acum.


Iar AICI aveți un set cu 18 fotografii din orașul Tulcea.

Ce vă pregătesc în curînd

Ne-am întors ieri din concediul de două săptămîni care a avut ca bază Bucureștiul dar care ne-a mai purtat 3 zile prin Tulcea și alte 3 zile în Keramoti, Grecia.
Prin urmare, în zilele următoare, așteptați-vă să vedeți cum se prepară plăcinta cu brînză tulceană/dobrogeană, cum am consumat în Grecia un calamar imens umplut cu brînză feta și roșii și cum am introdus această specialitate în Topul meu 5 de preparate preferate, cum arată fructele, legumele și floriile unei gospodării de la țară și multe altele.
Da, multe poze și chiar și un filmuleț de la o tavernă superbă din Keramoti. Mai am însă de recuperat cu munca 2-3 zile și revin.